Simularea propagării unei raze luminoase de la Pământ la
Lună, aflate la aproximativ 384.400 km, proces care durează circa 1,282
secunde.
Viteza luminii în vid este o importantă constantă fizică
universală; conform cunoștintelor pe care le avem în prezent, este viteza de
propagare a luminii în vid perfect - independent de parametri fizici ai luminii
cum sunt: culoarea, intensitatea, direcția, polarizarea sau durata propagării.
Această caracteristică este proprie nu numai luminii din spectrul vizibil, ea
este valabilă tuturor radiațiilor de natură electromagnetică cum sunt: undele
radio, lumina infraroșie și ultravioletă, radiațiile X și Gamma. Viteza luminii
în vid, conform teoriei relativității restrânse al lui Einstein reprezintă
valoarea limită a vitezei pe care o poate atinge un corp, indiferent de mediul
în care se propagă. Valoarea sa, exprimată în unități din Sistemul
Internațional, este de 299.792.458 m/s (metri pe secundă). Determinări
experimentale de mare precizie au demonstrat stabilitatea foarte mare a valorii
vitezei luminii în vid: măsurătorile de laborator au arătat că variația vitezei
de propagare pentru raze de lumină de culori (lungimi de undă) diferite se
încadrează într-o abatere de valori ce reprezintă unu la 1014 parte din
valoarea determinată.
Deși simbolul vitezei în fizică este "v," pentru
viteza luminii în vid se folosește un simbol consacrat, litera minusculă "c",
mai rar „c0”, de la cuvîntul latinesc celeritas (viteză)
Lumina se propagă cu viteză atât de mare încât nici un fapt
empiric comun nu permite evaluarea sa pe cale obișniută, de-a lungul istoriei
au existat polemici științifice și filozofice privind caracterul finit sau
infinit al vitezei ei. Viteza de propagare a luminii este de milioane de ori
mai mare decât a sunetului, poate înconjura Pământul de aproximativ 7 ori în
decursul unei secunde, parcurge distanța de la Pământ la Lună în mai puțin de 1,3
secunde. Pentru a fi posibilă măsurarea cu suficientă precizie a valorii
vitezei luminii a fost nevoie de tehnici speciale care au evoluat odată cu
dezvoltarea diferitelor ramuri ale fizicii.Prima determinare experimentală a
valorii vitezei luminii, după nenumărate încercări eșuate a fost făcută de
către Ole Rømer în anul 1676. Începând cu secolul al XX-lea performanțele
determinărilor experimentale s-au îmbunătățit atât de mult încât au permis
cunoașterea valorii ei cu o eroare relativă de 3,34x10-7%, această precizie,
extrem de mare a condus la redefinirea etalonului unității de lungime, metrul,
printr-o nouă definiție, bazată pe „valoarea exactă” a vitezei luminii în vid
adoptată prin convenție.
Valoarea vitezei de propagare a luminii în orice mediu material
transparent este mai mică decât valoarea vitezei luminii în vid. Ea depinde de
caracteristicile electrice și magnetice ale mediului în care se deplasează și
nu se modifică pentru un mediu material transparent, omogen și izotrop. La
trecerea luminii dintr-un mediu transparent, omogen și izotrop într-un alt
mediu are loc modificarea vitezei, concomitent cu schimbarea direcției de
propagare, fenomen cunoscut în optica geometrică sub denumirea de refracție.
Conform teoriilor actuale, general acceptate, viteza luminii
în vid este cea mai mare viteză posibilă din univers. Totuși, în alte medii
decât în vid lumina are o viteză mai redusă, putând fi depășită, așa cum se
întâmplă de exemplu în cadrul efectului Cerenkov.
Valoarea exactă a vitezei luminii
Determinările cantitative ale valorii vitezei luminii au
devenit de-a lungul timpului din ce în ce mai precise, odată cu perfecționarea
metodelor și dispozitivelor experimentale.Începând din anii 1940, toate
măsurătorile efectuate au avut o eroare relativă de măsurare sub
0,005%.Rezultatele măsurătorilor ulterioare convergeau spre valoarea de 299 792
450 m/s.Cunoașterea valorii cu o precizie atât de mare a ridicat problema
redefinirii etalonului pentru unitatea de lungime.Fizicianul maghiar Zoltán Bay
propune în 1965 înlocuirea etalonului unității de lungime cu un etalon bazat pe
definiția unității de timp și valoarea vitezei luminii.El a motivat propunerea
pe baza studiilor sale legate de stabilitatea și precizia de măsurare a vitezei
luminii.În anul 1983, al 17. Congres Internațional pentru Greutăți și Măsuri,
ținut la Paris, a adoptat o nouă definiție pentru metru și anume:
Metrul este lungimea drumului parcurs de lumină în vid în
timp de 1/299 792 458 dintr-o secundă.
Valoarea utilizată în această definiție pentru durată se
baza pe cea mai precisă determinare a valorii vitezei luminii la acea dată,
efectuată în cadrul laboratoarelor NBS.Cu această definiție, valoarea vitezei
luminii devenea „exactă”, în sensul că ea rezultă din calculul bazat pe
definiția metrului și a secundei.
Cu alte cuvinte, valoarea aproximativă a vitezei luminii în
vid este de treisute de mii de kilometri pe secundă sau un miliard de kilometri
pe oră.
Viteza luminii în orice alt mediu decât vidul este mai mică
decât c. Factorul de micșorare a vitezei luminii este egal cu indicele de refracție
al mediului respectiv. Anumite experimente au reușit încetinirea vitezei
luminii până la 17 m/s
Deși considerată a fi viteza limită superioară în acest
Univers în care trăim, conform fizicii pe care o știm, totuși călătoria cu
viteze superioare vitezei luminii este o temă preferată în literatura
științifico-fantastică și nu numai în aceasta. Există teorii în fizica modernă
care afirmă că viteze superluminice sunt posibile, precum particula ipotetică
numită tahion, a cărei existență nu a fost dovedită. Există de asemenea o serie
de experimente în care viteza luminii este aparent depășită, dar la o analiză
atentă se poate dovedi că în respectivele experimente nici materia nici
informația nu s-au deplasat mai repede decît lumina
Măsurători ale vitezei luminii
Lumina se propagă cu o viteză atât de mare încăt nici o
experiență obișnuită din viața de toate zilele nu sugerează ideea că semnalele
luminoase nu se propagă cu viteză infinită.Din cele mai vechi timpuri, intuiția
oamenilor a condus la ideea că lumina se propagă instantaneu.Totuși, odată cu
dezvoltarea metodelor de măsurare și apariția unor noi modele ce descriau
natura, în epoca renașterii se punea tot mai frecvent întrebarea :„cât de
repede se propagă lumina?”. Galileo Galilei a fost cel care a ridicat cel mai
tranșant această problemă, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, a
încercat să determine viteza luminii, mai întâi pe cale experimentală (în jurul
anului 1620), apoi a teoretizat problema metodei de determinare.În lucrarea sa
fundamentală „Dialogo dei massimi sistemi del mondo” (Dialog despre cele două
sisteme principale ale lumii), apărută pentru prima oară la Florența în anul
1632, și publicată șase ani mai târziu în Olanda, scrisă sub forma unui dialog
imaginar dintre trei persoane fictive care se numesc Sagredo, Salviati și
Simplicio, descrie următorul raționament sub forma unei discuții:
Simplicio: Experiența de toate zilele ne arată că lumina se
propagă instantaneu: când vedem o salvă de artilerie, la distanță mare, lumina
ajunge la ochii noștri fără a pierde nici un timp; dar sunetul ajunge la
urechile noastre cu o întârziere simțitoare.
Sagredo: Bine, Simplicio, dar unicul lucru care eu pot să-l
afirm din această experiență familiară este că sunetul ce ajunge la urechea
noastră merge mult mai încet decăt lumina; ea nu ne spune în nici un fel dacă
lumina se propagă instantaneu sau dacă ea necesită totuși un timp, cu toate că
ea se propagă extrem de rapid.....
În fragmentul de mai sus, părerea lui Simplicio
întruchipează convingerea multiseculară a oamenilor, bazată pe experiența
cotidiană, potrivit căreia lumina se propagă cu viteză infinită, Sagredo, care
evident îl reprezintă pe Galilei, apărător al ideii verificării toriei pe cale
experimentală, descrie în continuare o experiență simplă prin care se poate
măsura viteza luminii.Experimentul imaginar din cartea lui Galilei a fost
efectuată de autor împreună cu un asistent al său cu aproximativ 12 ani în urmă
și este cunoscută ca „metoda lanternei și paravanului”.
Experiența lui Galilei („metoda lanternei și paravanului”)
Galilei și un asistent al său au efectuat experiența
descrisă în „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii”, după toate
probabilitățile în anul 1620, undeva în apropierea Florenței.Experimentul a
constat în următoarea procedură: el și asistentul său se aflau la o oarecare
distantă unul față de celălalt, în noapte.Fiecare avea o lanternă (un
„felinar”) în mână care putea fi acoperit cu ajutorul unui paravan acționat
manual după voie.Galilei a pornit experiența dezobturând felinarul lui.Când
lumina a ajuns la asistentul său, acesta a descoperit felinarul lui, lumina
căruia a fost observat de către Galilei.Cunoscând cu precizie distanta dintre
cei doi, Galilei a încercat să măsoare timpul scurs între momentul descoperirii
primului felinar și momentul în care el a observat lumina celui de-al doilea
felinar.Prin raportul dintre dublul distanței dintre cei doi și acest interval
de timp ar fi trebuit să găsească valoarea vitezei de propagare a luminii în
aer.Rezultatul experienței a fost un eșec, din cauza faptului că Galilei nu a
putut pune în evidentă o diferență de timp între cele două momente.Se știe
astăzi că pentru o distanță de 1 km între cei doi, lumina face un parcurs
dus-întors într-un interval de timp de circa 3.3x10-6 s.Acest interval de timp
este cu ordine de mărime mai mic decât timpul de reacție uman respectiv
precizia ceasurilor obișnuite, motiv pentru care experiența lui Galilei a fost
sortit eșecului.
Măsurătorile lui Ole Rømer
Observațiile lui Rømer asupra eclipselor satelitului Io
văzute de pe Pământ.
Primele rezultate cantitative au fost obținute în 1676 de
către Ole Rømer care studia prin telescop mișcarea satelitului Io al lui
Jupiter. Perioada de revoluție a lui Io în jurul lui Jupiter era cunoscută din
observațiile asupra eclipsei. Din aceste observații, el a dedus că lumina
parcurge o distanță egală cu diametrul orbitei Pământului în 22 de minute. Cu
distanțele astronomice cunoscute în acele timpuri, Rømer ar fi ajuns la o
viteză a luminii de aproximativ 213.000 km/s.
Experiența lui Fizeau ( metoda roții dințate)
În anul 1849 Armand Hyppolite Louis Fizeau (1819-1896), un
fizician francez, a măsurat pentru prima dată viteza luminii pe o cale
neastronomică, obținând valoarea de 3,15x108 m/s.În figura alăturată este prezentat
montajul experimental folosit de către Fizeau în experiența sa.Schema
dispozitivului experimental al lui Fizeau. L: sursa de lumină, S1: oglindă
semitransparentă, Z: roata dințată, S2: oglindă reflectătoare și B:
observatorul. Prin Δs este notată distanța dintre planul roții dințate (Z) și
planul oglinzii reflectătoare (S2)
Cu ajutorul unei lentile convergente (nefigurat în imagine)
lumina provenită de la sursa L era strânsă și trimisă pe oglinda
semitransparentă S1 care o reflecta și care făcea ca în planul roții dințate să
se formeze o imagine a sursei.Oglinda S1 era o așa-numită oglindă
„semiargintată”; stratul reflector al ei era atât de subțire încât numai
aproximativ jumătate din lumina incidentă era reflectată, cealaltă jumătate
fiind transmisă.În spatele roții dințate se afla o altă lentilă astfel ca
imaginea din planul roții dințate să dea un fascicul paralel de lumină; după
aceasta fasciculul trecea printr-o lentilă care focaliza lumina pe oglinda S2.
În experiența lui Fizeau distanța Δs dintre oglinda S2 și roata dințată Z era
de 8633 m.Când lumina întâlnea din nou oglinda S1, o parte din ea era transmisă
observatorului B printr-o lentilă.Observatorul vedea imaginea sursei L după ce
lumina a parcurs drumul 2Δs, dus și întors.Pentru a determina timpul necesar
luminii să parcurgă această distanță era nevoie ca ea să fie marcată într-un
fel.Acest lucru sa realizat prin întreruperea fasciculului de lumină cu
ajutorul roții dințate Z.
Timpul necesar parcurgerii distanței 2Δs era de
2Δs/c, timp în care roata dințată s-a rotit doar cu atât cât era necesar ca
trenul de undă luminoasă care a scăpat printre doi dinți ai roții să ajungă
înapoi în planul roții astfel ca să fie obturat de un dinte.Lumina fiind
obturată de dintele roții, ea nu mai ajungea la ochiul observatorului.Viteza de
rotație a roții dințate era reglabilă, asfel încât pentru o anumită turație
(viteză unghiulară), observatorul nu mai vedea licăririle luminii întrerupte de
roata dințată.Procedeul a constat în mărirea treptată a vitezei unghiulare ω a
roții dințate până la dispariția imaginii sursei L.Dacă se notează cu φ unghiul
la centru dintre o adâncitură și un dinte al roții, timpul de rotație necesar
pentru ca roata să facă unghiul φ este 2Δs/c, sau pus în ecuație:φ/ω=2Δs/c,
relație din care rezultă valoarea vitezei luminii: c=2ωΔs/φ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu